Autoaparare impotriva cutitului II

Posted on 2012.04.24 by Tavi

Salut!

O sa vorbesc in articolul asta despre interactiunea dintre artele martiale filipineze si alte activitati martiale care ating subiectul “autoaparare” , in special in contextul armelor albe. Cu alte cuvinte, articolul este adresat oamenilor care practica forme de autoaparare contra cutitului care nu provin din artele martiale filipineze. Vreau sa pornim discutia de la bun inceput constienti de faptul ca nu aduc vreo forma de critica tehnicilor respective, sau artelor din care provin. Dimpotriva, consider ca diversitatea e absolut esentiala pentru  succesul unei persoane care doreste sa se educe in domeniul autoapararii.

O alta premisa a acestei discutii este aceea ca un agresor motivat va incerca sa fie eficient in agresiunea sa. Din cauza alegerii de a folosi o arma, stim ca agresorul a ales sa fie foarte implicat in agresiune. Putem deci presupune ca va ataca cu intentia de a face rau.  Aceasta distinctie este importanta din doua motive:

  1.  Este improbabil ca agresorul sa piarda timp intrand intr-o dispozitie mintala care il predispune la tehnica.
  2. Este improbabil ca agresorul sa sfarseasca episodul chiar daca primul atac este incununat de succes. Foarte multe victime ale armelor albe au foarte multe rani (de natura defensiva – pe maini sau antebrate, sau in zona organelor vitale).

Luand in calcul punctele de mai sus, putem formula o prima necesitate a unei tehnici de autoaparare: functionarea in contextul unei agresiuni continue. In artele martiale filipineze, in cadrul exercitiilor in care studiem diverse tehnici, facem referire la un concept prezent in orice arta martiala: flow. Acest concept s-ar putea traduce destul de complet prin: continuitate.  Daca luam iarasi aminte la punctele de mai sus, putem deduce ca agresorul va avea o continuitate fireasca a atacurilor, oprirea primului atac fiind adesea irelevanta. Incepe sa para ca sustin ca un agresor inarmat este practicant de arte martiale filipineze. N-as putea sa va contrazic, pentru ca identific in el toate conceptele pe care le identific la un partener de antrenament cu ajutorul caruia exersez autoapararea contra cutitului eu insumi: footwork, garda, viteza, forta, atitudine, tehnica. Totusi, aceasta observatie este una conceptuala, nu una factuala.

Exista cateva potentiale revelatii  in observatia de mai sus, dar cea mai importanta si cea mai relevanta pentru intreaga discutie este urmatoarea: daca un agresor motivat are continuitate in atac, are si tehnica mea de autoaparare continuitate in executie ? Exista multe forme de autoaparare care au o forma de continuitate diferita de cea la care ma refer eu, si anume faptul ca folosesc atacul cu arma alba ca poarta pentru a intra in tehnicile de mana goala contra mana goala, dupa neutralizarea, intr-o forma sau alta, a mainii cu arma. Spun ca aceasta continuitate este diferita deoarece agresorul, in continuitatea atacului cu arma alba, ramane in domeniul “arma”, pe cand majoritatea continuarilor tehnicilor de autoaparare parasesc domeniul “arma” dupa primul atac, intrand in domeniul “mana goala”. Poate deveni deci evident ca daca atacatorul inca lucreaza in domeniul “arma” in timp ce aparatorul a intrat in alt domeniu, aparatorul este dezavantajat clar. In artele martiale filipineze am intalnit doua abordari care mi se par compatibile cu propriile mele idei:

  1. Intrarea aparatorului in domeniul “arma” prin pregatirea armei din dotare.
  2. Intrarea aparatorului in domeniul “deplasare rapida”. :)
  3. O eluziva a treia optiune consta in respingerea atacurilor ulterioare.. pana la reusirea intrarii intr-unul din cele doua domenii de mai sus.

O sugestie deci pentru examinarea mai aprofundata a propriilor tehnici de autoaparare ar putea fi aceasta: cereti partenerului de antrenament sa atace cu arma alba in acelasi fel, imediat dupa ce ati preluat atacul cu tehnica pe care o exersati. Acest test simplu testeaza abilitatea aparatorului de a intra in domeniul “mana goala” daca agresorul ramane in domeniul “arma”.

O alta sugestie este ca atacatorul sa atace din nou folosind o traiectorie diferita de indata ce a luat contact cu orice parte a corpului unui aparator. Din nou, aparatorul isi testeaza trecerea intr-un domeniu diferit.

O ultima sugestie: atacatorul poate fenta, inainte de un atac propriuzis. Ideea de fenta este perfect compatibila cu psihologia unui utilizator de arma alba, deoarece nu are un fundament tehnic / martial, ci un fundament psihologic.

Sunt convins ca exista cititori care se gandesc ca nu ar fi corect sa amestecam principiile sau experienta unui practicant de arte martiale filipineze cu tehnici sau scenarii care  nu au evoluat cu un accent atat de mare pe armele albe. Ar putea chiar sa para ca trisam, daca privim situatia ca “specialisti” in acest domeniu. Aceste ganduri pot fi intampinate foarte usor cu urmatoarea argumentatie: daca luam un grup de 10 agresori fictivi, in 10 agresiuni fictive, si analizam din punct de vedere statistic actiunile lor, presupunand o analiza perfecta, vom obtine o lista de lovituri a fiecaruia. Presupunand o analiza perfecta, am putea ajunge sa observam cea mai buna lovitura a fiecaruia. Cea mai rapida, cea cu fenta cea mai reusita, cea mai inselatoare, cea mai daunatoare. Desigur, vor fi si alte N lovituri ale fiecarui agresor fictiv, dar pentru moment le neglijam. Rezulta un set de lovituri de care am vrea sa putem sa ne aparam, nu ? Acesta este un beneficiu major al artelor martiale filipineze: tehnicile ofensive reprezinta varfurile productiei de tehnici ofensive a N oameni si N generatii, multi dintre ei traind inainte sa existe artele martiale ca atare, intr-un timp si intr-un mediu unde armele albe au dominat: majoritatea istoriei.

Fiecare tehnica ofensiva pe care o poate folosi un practicant de arte martiale filipineze are in spatele ei nenumarate variatii mai putin eficiente. Daca poti supravietui unei astfel de tehnici, sansele sunt foarte mari sa poti supravietui si variatiilor mai putin eficiente. Priviti situatia asa: daca un om si-ar putea insusi doar 10 tehnici, un practicant de arte martiale filipineze si-a insusit cea mai buna tehnica de la 10 potentiali adversari. Devine deci de nepretuit in ceea ce priveste stresarea si testarea tehnicilor defensive. Priviti fiecare practicant de arte martiale filipineze ca pe un grup de agresori, care va ofera un “loc de joaca” deosebit de util.

Concluzia finala a acestui articol este o invitatie: daca practicati tehnici de autoaparare contra armelor albe, va invitam duminica la noi la sparring, unde puteti testa cat de bine executati respectivele tehnici intr-un mediu prietenos si placut. Spun “cat de bine executati” si nu “cat de bune sunt tehnicile” deoarece personal consider ca e absolut irelevant ce practica un om, atata timp cat functioneaza. Artele martiale filipineze nu fac exceptie de la aceasta perspectiva: conteaza mult, mult mai mult executia practicantului si adaptarea tehnicii la practicant decat numele sau istoria artei martiale respective.

Posted in Autoaparare | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Autoaparare impotriva cutitului I

Posted on 2012.04.11 by Tavi

Salut!

Cu acest articol as vrea sa subliniez caracterul deosebit de adecvat autoapararii al artelor martiale filipineze. Autoapararea, atat in cazul cetatenilor de rand cat si in cazul angajatilor in structuri ale statului care au de-a face cu violenta, este precedata de o faza care determina conflictul, si pe care nu o voi discuta acum. Este practic imposibil sa ne gandim la toate situatiile posibile, desi cu siguranta le putem clasifica in categorii cat mai generale. Este responsabilitatea fiecaruia sa “aseze pe hartie” aceste potentiale situatii, si sa petreaca timp gandindu-se la conflict mult inaintea conflictului propriuzis, pentru a degreva cat mai mult mintea de nevoia de a lua decizii in acel moment care este, de obicei, total nepotrivit pentru gandire. Astfel, autoapararea devine un plan, si nu o reactie. Unde o reactie te poate salva la momentul T2 de o lovitura de cutit, numai un plan ofera coerenta momentelor de la T0 la Tn. Astfel, tehnicile de autoaparare ar trebui sa fie niste parti importante, dar nu esentiale ale autoapararii. Partea esentiala a autoapararii este “ce sa faci cand ai ocazia sa faci ceva“. Aceasta decizie trebuie luata cu mult inainte de conflict, din cauza mentionata mai sus. Exemple:

- pentru un cetatean oarecare, o decizie foarte buna pentru pre-conflict este fuga.
- pentru un angajat al unei structuri a statului / companie de paza, o decizie foarte buna pre-conflict este pregatirea armei, deoarece antrenamentul specific si experienta ofera mult mai multe indicii despre un eventual conflict decat experienta / antrenamentul unui cetatean oarecare.

Aceste actiuni, facute in fereastra de timp dintre “ceva e in neregula” si “*&^#$, ma ataca!”, compromit multe avantaje ale atacatorului, cel mai important fiind de natura psihologica: preluarea controlului situatiei. Sentimentul de control este temelia unei initiative rapide si eficiente, atat ofensiv, cat si defensiv.

Bineinteles, un sistem util autoapararii trebuie sa se adreseze tuturor etapelor unui conflict, astfel incat, pentru a putea discuta in continuare, o sa presupunem ca fereastra de timp pre-conflict nu a fost fructificata, conflictul incepand. Retineti ca nu doresc sa trecem rapid la tehnicile pentru cutit, ci avem nevoie de aceasta presupunere pentru a analiza situatia in continuare. Sub nicio forma nu scurtcircuitez procesul din vreo dorinta de a ajunge la tehnicile de cutit. Vorbim de cel mai rau caz pentru ca trebuie abordat si el, nu pentru ca ne dorim sa ajungem acolo, ca “stim autoaparare”.

In aceasta faza devin utile tehnicile de preluare a atacurilor de cutit din artele martiale filipineze. Folosite inainte de aceasta faza, din potentiala victima devii agresor, un lucru indezirabil ca cetatean de rand. Dincolo de problemele morale si legale, in afara unui knockout, este posibil sa agravezi situatia motivand agresorul mai mult decat era motivat pana in acel moment.

Este deosebit de utila studierea acestor tehnici pentru ca antrenarea unei posturi este fundamentul oricarei tehnici. O postura exersata “static” tinde sa nu supravietuiasca presiunii din timpul unui sparring, daramite din timpul unei situatii violente. Astfel, postura trebuie antrenata dinamic, supusa testelor si rigorilor unui partener care nu este complet static. Este mai putin relevanta, cred eu, postura efectiva (vezi N abordari ale N arte martiale filipineze), decat felul in care este antrenata si provocata de diverse atacuri. Daca functioneaza si rezista presiunii, este o fundatie buna pentru lucrul cu mainile. O ultima remarca in ceea ce priveste posturile: sugerez precautie in studierea si incorporarea unor posturi excentrice ca: mana cu cutitul tinuta in spatele corpului in timp ce mana libera e tinuta in fata “ca scut”, garda de box cu exteriorul antebratelor expus “ca scut, pentru ca e dispensabil”, sau lipirea vreunei maini de gatul propriu, pentru protectie. Toate aceste excentricitati trebuiesc testate intr-un mediu controlat cu un partener care stie ce face cand ataca. Daca rezisti: super! Daca nu, analizeaza situatia din nou.

Tehnicile de mana goala pentru preluarea atacurilor de cutit, de la sine inteles, incep la o distanta mare, si se termina langa corp. Antrenamentul intr-un mediu dinamic, cu un partener care face footwork ofensiv, este cruciala pentru invatarea distantei dintre tine si el. In functie de aproximarea acestei distante se intampla tehnicile corespunzatoare. Este imperativ ca arsenalul fiecaruia sa cuprinda tehnici care sa se adreseze tuturor micro-distantelor dintre aparator si atacator, deoarece folosirea unei tehnici la alta distanta decat cea pentru care a fost conceputa devine deosebit de periculos, in ciuda faptului ca se poate intampla sa functioneze.

Pentru antrenarea acestor tehnici, exista doua “viteze”:

- pentru un partener mai putin experimentat sau care vrea sa exerseze tehnica mai clar din punct de vedere geometric, folosim viteza mica, adica doi timpi. Nu vorbim aici de viteza definita din punct de vedere fizic, ci de cea contextuala, masurata in “timpi”. Partenerul care ataca va folosi doi timpi, un timp pentru atac, al doilea timp pentru armarea urmatorului atac. Astfel, aparatorul are timp sa se asigure ca tehnica folosita respecta “manualul”.
- pentru un partener mai experimentat, care lucreaza intr-o zona de presiune mai ridicata, viteza va fi mai mare, adica un timp. Atacatorul nu va mai oscila arma de o parte si de alta a unui punct neutru, ci va ramane ofensiv pe toata durata atacului, fara vreo armare care sa traga arma inapoi si sa ofere timp aparatorului sa faca o preluare ca in “manual”. Trebuie precizat ca frumusetea artistica a tehnicilor supravietuieste numai unei presiuni mici, in cazul unei presiuni mari timpul foarte foarte mic de reactie intre atacuri nu ofera sansa unei repozitionari in postura initiala, deci urmatorul atac va fi preluat din pozitia in care aparatorul a supravietuit atacului precedent: o infinitate de atacuri posibile, o infinitate de pozitii din care sa le preiei, nu doar postura initiala. Da, e complicat, dar tehnicile raman simple.

Urmatorul strat al unei aparari solide este footworkul. Finalitatea footworkului depinde foarte mult de planul pre-conflict. In absenta unui astfel de plan, footworkul va avea de suferit major. Deplasarea contribuie mult la succesul tehnicilor de mana goala, dar principalul rol in cazul autoapararii este fie fuga, fie crearea distantei pentru pregatirea propriei arme. Footworkul are cea mai mare eficienta atunci cand este folosit intr-un moment de avantaj, moment dat in general de o tehnica de mana goala. Nu o sa intru in detalii tehnice in legatura cu combinatiile de tehnici de mana si deplasare, dar o sa mai remarc un lucru care nu este evident la prima vedere: mainile si picioarele nu opereaza la aceeasi viteza. Mainile se pot misca mult, mult mai repede decat pot picioarele sa deplaseze intregul corp, ceea ce creaza urmatoarea situatie: tehnicile de mana, cel mai des, sunt cuplate cu deplasari care le maresc foarte mult eficienta. Aceste tehnici din “manual” pot fi aplicate cu succes, in forma lor optima, la inceputul unui atac. Dupa prima lovitura, postura corpului nu mai este cea ideala pentru a urma o noua tehnica optima, din cauza faptului ca deplasarile nu pot tine pasul cu viteza mainilor. In timpul unui singur pas pot veni 2-3 atacuri de cutit. Primul atac poate fi preluat, teoretic, cu o tehnica perfecta, dar al doilea si al treilea vor fi, in mod necesar, preluate cu o tehnica imperfecta. Nu trebuie deci sa cadem in mirajul eficientei si sa cautam o repozitionare mai rapida decat permite presiunea atacului – asta va duce la implicarea gandirii, planificarii urmatoarei miscari, iar in contextul cutitului, asta se traduce in lentoare si fastaceala. Puterea tehnicilor din artele martiale filipineze consta tocmai in supravietuirea lor (in forme mutante :) ) mult dupa prima iteratie, care ar putea fi perfecta. Singurul criteriu necesar unei tehnici este propria siguranta. Orice alt considerent (eficienta, arta) este fara dubii secundar.

Ultima parte a autoapararii este fructificarea unui avantaj obtinut prin tehnica impotriva cutitului. Avand un plan in minte, aceasta valorificare trebuie facuta in functie de calitatea apratorului: fuga sau pregatirea propriei arme. Schematic:

1. Fugi / domina inaintea conflictului.
2. Daca n-ai reusit, foloseste tehnica pentru a obtine un avantaj pentru actiunea finala.
3. Daca ai reusit, foloseste actiunea finala planificata pre-conflict.

Observati ca nu exista un “daca n-ai reusit” dupa punctul 2. Echivalam aceasta situatie cu terminarea conflictului in dezavantaj.. indiferent ce inseamna asta.

Mai jos sunt doua filmulete din timpul antrenamentului de azi. Lucram preluarile loviturilor, iar uneori sunt schitate niste iesiri sau pregatiri ale propriei arme, dar ele nu sunt scopul acestui antrenament. De asemenea, desi purtam casti si manusi, nu lovim la fata, nici nu dam low kickuri, pentru ca din nou, scopul este lucratul la preluarea loviturilor. Chiar si asa manusile sunt utile pentru ca atacatorul are intentia de a atinge aparatorul, iar frecarea pumnului/degetelor de casca e.. ouch. In ambele filmulete exista o progresie fireasca a vitezei, numarului loviturilor consecutive, si flow-ului (curgerea loviturilor din lovitura anterioara). Recomand deci vizionarea fara a sari inainte, pentru a percepe progresia.

Eu sunt cel cu manusi verzi. Atunci cand sunt atins  fac un double tap pe locul lovit. Nu semnalizez loviturile primite cu spinarea lamei.

In primul film,  Tibi ma ataca folosind o progresie, cu un flow vizibil mai bine dezvoltat decat al lui Claudiu.

In al doilea film , Claudiu  ataca folosind un numar limitat de lovituri si o singura mana, din doua motive: este accidentat la mana dreapta, si a lucrat mai putin la flow decat Tibi. Eu sunt deja un pic obosit.

P.S. Este teoretic posibil ca un potential agresor sa nu aiba un flow deosebit de bine dezvoltat, deci tehnicile lucrate in filmele de mai sus pot avea o eficienta surprinzatoare. Totusi, un agresor determinat poate folosi celebrul “pump” (intepaturi repetate in zona abdomenului, cu sau fara prinderea de ceafa a victimei). Bineinteles, avem tehnici si pentru el, dar nu apar in aceste filme.

Posted in Autoaparare | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Seminar de Arte martiale filipineze 04.2012

Posted on 2012.04.03 by Tavi

Salut!

Un seminar de arte martiale filipineze ne asteapta pe 13 si 14.04.2012 in Bucuresti, cu Catalin Necula, Antonio Faedda si Catalin Gheorghe. Vor fi disponibile tehnici de box filipinez, De Campo 1-2-3 Original, Igmat Baraw K.F.S si Kalye Todo. Toti trei au o lunga istorie in practicarea si predarea acestor stiluri, deci seminarul promite un foarte mare bang for the buck. Apropos de buck si de organizare puteti gasi toate detaliile pe forumul Fight.ro, in acest topic, sau pe Facebook.

Posted in Evenimente | Tagged , , , , , | Leave a comment

Eficienta, traditie si actualitate in artele martiale filipineze

Posted on 2012.04.01 by Tibi

 Armele si distantele

Atunci cand se vorbeste despre artele martiale filipineze, gandul ne duce automat la acele practici de lupta in care se studiaza utilizarea armelor albe. Acestea pot imbraca forme extrem de variate, pretandu-se la orice distanta din care poate incepe un conflict fizic. Astfel, pentru distanta scurta (corto) sunt utilizate arme de dimensiuni reduse (cutit, pumnal, briceag etc.), pentru distanta medie (medio) se folosesc arme de dimensiuni medii (cutit lung/sabie scurta, maceta, baston politienesc, baston telescopic etc.), iar pentru distanta lunga (largo) armele intrebuintate au dimensiuni mai generoase, bastonul lung, prajina sau sulita incadrandu-se in aceasta ultima categorie. (Veti spune, probabil, “Bun, bun, dar cine mai lupta astazi cu sulita”, sau “In ce stil de lupta filipinez ai vazut tu ca se practica lupta cu sulita”, iar contraargumentul meu este ca, in trecut, sulita era o arma extrem de folosita inclusiv de catre filipinezi si, chiar daca actualitatea face ca tehnicile de sulita sa cada intr-un plan tertiar, fiind incadrate la capitolul “traditie”, exista scoli filipineze de arte martiale in care inca se predau tehnici de baza pentru folosirea sulitei ori a prajinei. Pekiti Tirsia Kali constituie un exemplu bun in acest sens, tehnica de arma lunga fiind cunoscuta sub titulatura de Malayu Sibat.)

Desigur, o astfel de catalogare a armelor in functie de distanta are rol pur informativ, fiind o reprezentare ideala a acestora. Nu exista bariere de utilizare a unei arme de tip maceta, sa spunem, din distanta scurta sau lunga, atata vreme cat practicantul este capabil sa se adapteze, sa ajusteze si sa improvizeze, insa eficienta maxima a macetei va fi intotdeauna in distanta medie.

La randul lor, distantele pot fi catalogate in functie de eficienta. Astfel, corto reprezinta distanta in care o arma poate cauza leziuni mortale, atacand cu maximum de eficienta orice zona a corpului; medio este distanta din care pot fi atacate membrele agresorului, cauzand, in cel mai grav caz, schilodirea acestuia; iar largo constituie distanta de siguranta, in care nici unul dintre adversari nu il poate atinge cu arma sa pe celalalt, singurul contact posibil petrecandu-se doar la nivelul armelor.

Traditia martiala filipineza

Originea artelor de lupta din arhipelagul filipinez pare umbrita de negura vremurilor, insa istoria si geografia locului pot constitui niste indicii pe baza carora am putea cladi anumite speculatii. Luand ca punct de referinta anul 900 (an de la care dateaza prima atestare documentara), vom vedea ca in insulele Filipine ale acelei vremi coexistau mai multe tipuri de societati, consecinta directa a pluri-etnicitatii: triburi de vanatori-culegatori, triburi de agricultori, dar si regate mici in cadrul carora razboinicii ocupau un rol important pe scara ierarhica, lor atribuindu-li-se rolul de pastratori ai pacii in interiorul regatului, dar, totodata, constituind si principala forta militara care era pusa in actiune in cazul unei agresiuni externe, ori in razboaiele expansioniste.

Astfel stand lucrurile, fie ca vorbim despre societati tribale ori despre regate, nu este greu sa ne imaginam ca filipinezii secolului al X-lea erau mai mult decat familiarizati cu intrebuintarea armelor, acestea reprezentand o constanta a vietii lor cotidiene. In plus, schimburile comerciale pe care le intretineau cu celelalte popoare ale Asiei de Sud-Est si chiar cu cele ale Extremului Orient, precum si emigrantii veniti de acolo, trebuie sa fi reprezentat tot atatea elemente care au contribuit la diversificarea si evolutia artelor martiale practicate in spatiul filipinez. Dovada acestui fapt o constituie celebra lupta de pe insula Mactan (Batalia de la Mactan, 27 aprilie 1521), in care nu mai putin celebrul explorator portughez Ferdinand Magellan si-a pierdut viata in incercarea sa de a-l supune prin forta armelor pe seful de trib (datu) Lapu Lapu. Insemnarile istoricului italian Antonio Pigafetta – unul dintre cei 18 supravietuitori intorsi in Spania in anul 1522 – dezvaluie darzenia cu care razboinicii insulei Mactan au luptat impotriva agresorilor europeni care, dupa un prim atac esuat, incepusera sa le incendieze casele, nutrind speranta ca o astfel de actiune ii va forta pe indigeni sa le accepte conditiile de a se inchina coroanei spaniole si a le plati tribut. Lucrurile, insa, s-au petrecut intocmai pe dos, indarjirea filipinezilor fiind aprinsa si mai tare de vapaile ce se ridicau din ceea ce cu putin timp in urma fusesera locuintele lor. Atacul invadatorilor europeni – care erau imbracati in armuri si dotati cu arme de foc, arbalete, topoare de lupta, sabii si scuturi –  a fost respins de catre indigenii filipinezi cu arcuri cu sageti otravite, sulite din fier si bambus, prajini intarite in foc si sabii (un model de sabie, intrebuintat cu succes in aceasta lupta chiar de catre conducatorul filipinez Lapu Lapu, se pare ca ar fi fost kampilan). Fortele invadatoare au fost coplesite de superioritatea numerica si, de ce nu, tactica a bastinasilor, care, cel putin pentru moment, au reusit sa-si apere cu succes teritoriul.

Alta a fost situatia in cea de-a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cand conchistadorii spanioli au reusit sa-si croiasca drum in interiorul arhipelagului filipinez, stabilind un regim de ocupatie si modificand decisiv infrastructura locala si modul de viata al indigenilor. Dincolo de tarele unui regim colonial, filipinezii au intrat in contact cu tehnicile martiale europene, spaniolii fiind de altfel recunoscuti pentru abilitatile lor de spadasini. Sub amenintarea constanta a raidurilor razboinicilor musulmani moro din sudul arhipelagului, spaniolii s-au vazut nevoiti sa recurga la ajutorul populatiei bastinase pentru a proteja granitele teritoriului ocupat, fapt ce a condus la necesitatea de a-i instrui pe membrii comunitatilor locale in practicile de lupta cu sabia. Iata, deci, cum filipinezii au ajuns sa cladeasca un sistem specific de lupta, rezultat dintr-un melanj de arte martiale indigene, sud-est asiatice, si scrima europeana. Influenta europeana in artele martiale filipineze este incontestabila, majoritatea covarsitoare a tehnicilor de lupta purtand denumiri spaniole. Insasi titulatura generala sub care pot fi regasite stilurile de lupta cu arme din Filipine (eskrima, arnis, arnis de mano) este de provenienta spaniola. Kali e o alta poveste, insa, sub orice denumire le-am gasi, intreaga pleiada a stilurilor de scrima filipineza a avut si inca are, pe alocuri, o caracteristica comuna: transmiterea artei in cadrul familiei. De aceea, da, putem vorbi despre o traditie a artelor martiale filipineze, Pekiti Tirsia Kali, scoala pe care o studiem, fiind doar un astfel de exemplu.

Eficienta si actualitatea artelor martiale filipineze

Eficacitatea reprezinta un aspect extrem de important atunci cand siguranta proprie sau a celor dragi depinde de punerea in practica a tehnicilor invatate la antrenament. Sunt artele martiale filipineze eficiente? Raspunsul este categoric: da! Veti spune, probabil, “Dar care arte martiale nu sunt eficiente, atata vreme cat scopul lor tocmai acesta este: de a duce metodele de lupta la nivel de arta?”, iar eu nu am nici cea mai vaga intentie de a va contrazice. In multitudinea lor, artele martiale, indiferent de stil sau origine, ofera competenta in lupta acelora care au suficienta rabdare si dorinta de a invata. Artele martiale filipineze nu reprezinta decat o alta metoda completa de lupta. Spun completa deoarece, dincolo de preponderenta tehnicilor de lupta cu armele, exista atat tehnici de mana goala (pangamut/pangamot, panantukan, mano mano), cat si tehnici la sol (dumog). Eficienta lor este data tocmai de usurinta cu care un practicant competent se poate adapta si poate schimba registrul luptei in functie de situatie, ori de adversar. Insa aceasta competenta nu poate fi dobandita dintr-o data, motiv pentru care vorbeam mai devreme despre rabdare si dorinta reala de a invata. As mai adauga si perseverenta. Nu exista nici o arta martiala care sa poata fi invatata intr-un curs intensiv de doua zile, ori intr-un an de antrenamente sporadice. Este nevoie de dedicatie pentru a putea ajunge la inima unei arte martiale, iar asta dureaza ani buni, ca sa nu zic o viata intreaga. Asa ca, cine s-a gandit ca un vaccin cu Pekiti il va transforma intr-un super-luptator ar trebui sa-si revizuiasca putin notiunile si sa coboare cu picioarele pe pamant caci, da, asa functioneaza lucrurile, iar oamenii sunt inca limitati de forta gravitationala a planetei noastre drage. Oricat de dotat ai fi, omeneste este imposibil ca la 7 ani, atunci cand ar trebui sa intri in clasa I, tu sa dai examen de admitere la facultate…

Astfel, dupa o perioada de truda, vor putea fi culese si roadele. Ce inseamna “roade”? Inseamna mai multe seturi de tehnici cladite pe cateva principii solide. De indata ce principiile au fost insusite, adica s-a pus temelia, se poate incepe lucrul cu tehnica, altfel spus, putem incepe constructia. Daca fundatia este subreda, va avea de suferit intreaga casa, ajungand, in cele din urma, sa se prabuseasca intr-un morman de moloz. Din acest motiv simplu se insista asupra bazelor. Indiferent de eficienta unei arte martiale, daca se incearca un tip de invatare in salturi, omitand exact principiile pe care a fost cladita, practicantul indolent va pierde majoritatea luptelor pe care le va duce, dar, cel mai grav, va pierde lupta cu sine insusi! Apoi va sustine ca ceea ce a practicat este lipsit de eficacitate, doar pentru ca el nu a fost suficient de eficient pentru a fi prezent la antrenament, dupa care va migra catre o alta arta martiala pe care o va trata aidoma, obtinand aceleasi rezultate nule.

Este Pekiti Tirsia Kali o arta martiala eficienta? Iata o alta intrebare al carei raspuns nu poate fi decat unul afirmativ. In ce consta eficienta acestei metode de lupta? Dincolo de soliditatea principiilor pe care se bazeaza, ori de multitudinea de tehnici pe care le inglobeaza si care, da, acopera intreaga gama de situatii in care se poate petrece o lupta (arme, mana goala, lupta la sol), eficienta sistemului Pekiti deriva din capacitatea extraordinara de adaptabilitate la mediul inconjurator si la vremurile aflate in perpetua schimbare. Pekiti este un organism viu care continua sa evolueze si sa adopte metodele cele mai eficace prin care un om poate supravietui unui potential conflict, axandu-se, cu precadere, pe siguranta practicantului. Acesta este, poate, si motivul pentru care forte militare sau politienesti din intreaga lume (Filipine, Statele Unite ale Americii, India, Marea Britanie, Germania, Australia, Rusia etc.) au ales sa-si antreneze trupele regulate sau speciale in sistemul de lupta Pekiti Tirsia Kali. Ce garantie mai buna a functionalitatii si actualitatii poate oferi un stil, decat aceea ca profesionistii de astazi ai luptei opteaza pentru adoptarea si integrarea lui in antrenamentul lor regulat?

Ca o concluzie, as spune ca sistemele de lupta filipineze, in speta Pekiti Tirsia Kali, reusesc cu succes sa imbine traditiile martiale familiale cu eficienta raspunsului in cadrul unui conflict, fie el armat sau nu, fie el petrecut pe strada, in bar, intr-o scara de bloc sau pe fronturile de lupta anti-terorista, cu unul sau mai multi adversari, toate acestea in realitatea cotidiana a celui de-al treilea mileniu.

Dumnezeu sa ne pazeasca de orice agresiune!

Datoria noastra este sa invatam sa ne aparam, iar pentru cazurile in care aplanarea conflictului esueaza, exista intotdeauna Pekiti Tirsia Kali.

Posted in Arte Martiale Filipineze | Tagged , , , | Leave a comment

Unghiuri, statistica si decizii

Posted on 2012.03.26 by Tavi

Salut!

De ce arata artele martiale filipineze asa cum arata ? De ce exista un specific al lor ? Cum se face ca toata lumea (practicanti si nepracticanti de arte martiale filipineze) sustine ca o arma are “o infinitate de traiectorii”, e “imposibil de anticipat”, si totusi, in acelasi timp, pretinde ca ofera solutii ?

Unul din punctele forte al artelor martiale filipineze este faptul ca sunt niste metode foarte eficiente de catalogare si descriere ale aspectelor spatiale (lovituri, blocaje, devieri, deplasari). Avantajul principal pe care il confera artele martiale filipineze unui practicant este catalogarea instantanee a miscarilor partenerului in niste categorii, concomitent cu initierea reactiei asociata cu respectiva categorie.

Inainte de a aborda mai in detaliu angulatia folosita in artele martiale filipineze, putem face un exercitiu de imaginatie pentru a ne pregati sa intram in starea de spirit necesara. O sa incepem sa analizam inceputul unui conflict folosind metoda din artele martiale filipineze: arborele de decizie. Orice deplasare pe plan orizontal (pamant) a adversarului poate fi impartita, din punct de vedere logic, in doua categorii: ofensiva (spre mine) si defensiva (in directia opusa mie), ignorand cazul in care ramane pe loc. In functie de psihologia fiecaruia, in timpul antrenamentului dezvoltam o reactie preferata la stimuli simpli gen avansarea adversarului. In cazul avansarii inamicului (situatia de interes in acest moment), avem doua ramificatii care acopera majoritatea posibilitatilor: adversarul ataca, sau comunica, posibil incercand sa obtina ce isi doreste fara a recurge la violenta. Din nou, in functie de psihologia fiecaruia, vom avea o reactie preferata la fiecare din cazuri.

Mai sus este un exemplu simplu si util al abordarii care face ca artele martiale filipineze sa aiba un succes mai bine conturat decat alte arte martiale in ceea ce priveste armele. Sa trecem insa la niste exemple mai concrete.

Daca acesta nu e primul vostru contact cu artele martiale filipineze, probabil stiti despre “unghiurile de atac”. In caz ca nu stiti, o sa le descriu succint:

Plecam de la premisa ca planul vertical dintre doi adversari, Tu si El, este usor de vizualizat si nu necesita explicatii prea amanuntite. Puteti sa va imaginati geamul dintre voi si un manechin dintr-o vitrina. Acest plan poate fi impartit in 4 zone tragand doua linii: una verticala si una orizontala, intersectandu-se putin mai sus de buricul adversarului. Din perspectiva Ta, vom numi sfertul din dreapta sus “unghiul numarul 1″. Daca va intrebati “nu cumva e cam complex procesul asta pentru arborele de decizie pe care l-ai descris mai sus ?”, eu nu consider ca e. Pana sa ajungi la 4 unghiuri, ai de facut doua decizii din arbore: sus/jos, si stanga/dreapta, chestii care, vizual vorbind, se fac instantaneu, fara vreun nivel de antrenament specific.

Iata cum, folosind o tehnica foarte simpla de vizualizare, am impartit “infinitatea” de lovituri in 4 “infinitati mai mici”. Acest proces de catalogare ajuta foarte mult la demistificarea armelor, si este un prim pas in a intelege ca o arma nu este ceva misterios si complet in afara controlului. Bineinteles, in artele martiale filipineze catalogarile sunt de mai multe tipuri, dar toate se supun unei reguli simple, trebuie sa raspunda pozitiv la doua intrebari:

1. Este aceasta catalogare usor de facut instinctiv, vizual, fara implicarea ratiunii ?
2. Se afla “in mijlocul” ariei pe care incearca sa o acopere, si nu la vreo extrema ?

A doua intrebare poate parea un pic abstracta, asa ca o sa detaliez ce vreau sa spun. In scolile de arte martiale filipineze exista, care in orice domeniu, extreme ale opticii. La un pol se afla dorinta de simplificare, materializata spre exemplu in Pekiti Tirsia prin faptul ca unghiurile inferioare (3 si 4) se contopesc si devin doar 3. La celalalt pol se afla scolile care prefera sa imparta planul vertical dintre adversari in mai mult de 4 unghiuri. Toate scolile adera la propriile criterii pentru a stabili metoda de impartire a unghiurilor sau loviturilor, dar chiar si aceste criterii au ceva in comun: nimeni nu doreste ca, in procesul de categorisire a unei lovituri, sa trebuiasca sa gandesti. Acest proces trebuie sa fie cvasi-instantaneu, deci decizia constienta trebuie eliminata sau macar minimizata. Asta face ca, desi numarul teoretic de unghiuri din planul vertical sa fie 360, scolile de arte martiale filipineze sa ajunga la concluzii foarte apropiate in legatura cu numarul de unghiuri pe care le putem recunoaste instantaneu. Mai mult, aceste unghiuri joaca un rol crucial in reactia practicantului la atac, astfel incat este dezirabil ca un numar cat mai mic de tehnici sa acopere un numar cat mai mare de lovituri. Exemplificand:

Am putea imparti planul vertical in 100 de unghiuri din care pot veni lovituri. Teoretic am avea nevoie de 100 de tehnici pentru a le prelua/supravietui.

Dar daca am putea sa-l impartim in doua 2 unghiuri (stanga si dreapta), si am avea doua tehnici universale care ar acoperi tot ?

Adevarul, ca intotdeauna, se afla la mijloc, iar maiestria practicantilor de arte martiale filipineze vine din abilitatea de a gasi un compromis functional intre numarul de unghiuri, numarul de tehnici, si numarul de lovituri (grupate intr-un unghi) care pot fi abordate cu o singura tehnica.

O sa revin la intrebarea de la inceputul articolului: de ce arata artele martiale filipineze asa ? De ce au niste miscari specifice, iar cand vezi doi practicanti facand sparring sau drilluri, par imposibil de bine coordonati ? Raspunsul vine din procesul de catalogare descris mai sus. Ramanand la unghiul #1, putem vedea in prima instanta ca are 90 de grade. Cu siguranta ca exista 90 de lovituri, fiecare pe propriul unghi. Cum putem rezolva totul cu o singura tehnica ? Raspunsul este in parte teoretic si in parte empiric:

Teoretic, pentru ca putem normaliza cele 90 de lovituri, si le putem astfel reduce la o singura lovitura: cea de pe bisectoarea unghiului, adica diagonala. Putem, daca ne propunem, sa o consideram reprezentativa pentru toate loviturile din unghiul #1. Daca ne antrenam impotriva ei, putem considera ca ne antrenam impotriva tuturor 90, deoarece diagonala este cea mai apropiata de toate din punct de vedere statistic.

Practic, pentru ca exista ajustari care se pot face astfel incat sa poti transforma oricare din cele 90 de lovituri in diagonala, spre exemplu, ai putea sa inclini propriul trunchi spre stanga, astfel incat o lovitura verticala a inamicului poate ajunge, din noul tau punct de vedere, sa semene foarte tare cu diagonala.

Practicantii pe care ii poti vedea facand exercitii sau demonstratii folosesc aceste unghiuri normalizate statistic, ce vin pe niste traiectorii previzibile si mai usor de preluat decat loviturile excentrice (verticale sau orizontale in cazul de fata). Aceasta este explicatia cursivitatii multor exercitii vizibile online. Trebuie retinut insa ca specificul pe care il vedem este doar un antrenament statistic, si orice exercitiu din timpul antrenamentului ar trebui sa invite si sa aprecieze “greselile” partenerului, pentru ca ele sunt o reamintire a “haosului” pe care l-am eliminat prin statistica. De multe ori, incepatorul care “nu loveste cum trebuie” pune la incercare un practicant mai vechi, si nu este deloc un lucru rau. Educatia noului practicant trebuie sa contina explicatia pentru “atacurile facute cum trebuie”, pentru a nu ramane cu impresia ca antrenamentul il limiteaza in vreun fel.

In incheiere, bineinteles ca nu exista o paritate unghi/tehnica, fiecare unghi putand avea oricate tehnici de preluare a loviturilor care vin prin el. Din aceasta cauza este important un bagaj cat mai variat (nu mare) de tehnici, pentru a putea permite preferintelor personale sa se manifeste, dintr-un numar cat mai mare de optiuni.

Posted in Arte Martiale Filipineze | Tagged , , , , | Leave a comment

Despre viteza

Posted on 2012.03.20 by Tavi

Salut!

Viteza este unul din atributele de baza ale bunei functionari ale unei arme, plecand de la sulita si ajungand la tunul unui tanc. In general, lupta poate fi definita ca “a ii produce daune decisive inainte ca daunele decisive sa imi fie produse”. Astfel, orice persoana neantrenata poate intui ca “daca esti mai rapid”, in special in cazul unei arme, ai toate sansele sa fii invingator. Nu e nicio surpriza ca pentru multi practicanti de arte martiale filipineze, viteza devine principalul atribut antrenat. Spun asta atat ca practicant care a avut ocazia sa se antreneze cu cateva zeci de alti practicanti, cat si ca “cercetator” al materialelor video disponibile pe internet.

Daca analizam un conflict prin prisma cauzalitatii, putem ajunge foarte usor la concluzia ca la un moment dat, viteza cuiva i-a oferit avantajul decisiv. A lovit primul, sau a fugit. Din punct de vedere factual, sau tehnic, este complet adevarat. Dar analiza vitezei nu ar trebui sa inceapa cu efectele ei, ci, asa cum spuneam la inceputul paragrafului, cu cauza. Cauza vitezei (ratiunea de a se manifesta) este o decizie pe care mintea respectivului a luat-o in urma unei analize a situatiei. Iata deci cum, in spatele lui “a castigat pentru ca a fost mai rapid”, putem discerne ceva mai abstract, ceva ce nu isi are neaparat locul in sala de antrenament, sau in bagajul genetic.

Sa luam ca exemplu o situatie ipotetica in care un potential agresor pA abordeaza o potentiala victima pV. Retineti ca folosesc “abordeaza”, si nu “ataca”, tocmai pentru a nuanta situatia si a o indeparta de cazurile albe sau negre. Inainte de violenta propriuzisa exista un episod, oricat de scurt, in care ambele persoane analizeaza situatia. Pentru pA, este testul motivatiei: vrea cu adevarat sa fie agresor ? Pentru pV, este testul supravietuirii: fuge sau lupta ? Acest episod este, in opinia mea, adevarata confruntare, pentru ca el produce o chestie care decide o parte coplesitoare din lupta: initiativa. Indiferent de terminologie (“preemptive strike”, “sucker punch”, “neve”), initiativa manifestata inainte ca oponentul sa isi termine analiza (si deci sa isi manifeste propria initiativa) este cheia succesului, atat pentru pA, cat si pentru pV. Opinia mea e ca pV are un avantaj distinct in cazul in care alege fuga, deoarece deploymentul (scuze, dar n-am gasit un cuvant romanesc care sa ma satisfaca) acestei actiuni este natural mai rapid decat deploymentul armei pA, sau chiar propriei arme de autoaparare.

Vorbind despre deployment, in materialele scrise sau video la care am avut acces, proportia de “tehnici cu arma in mana” vs. “deployment” este covarsitoare. Fara un antrenament corespunzator in aceasta directie, orice tehnica de arma ramane in stadiul teoretic, in pofida faptului ca da, desigur, poti aplica tehnici de arma cu mana goala sau cu un pix.

Viteza, cu corolarele ei “stapanirea vitezei” si “folosirea vitezei” este omniprezenta in antrenamente. Folosirea vitezei este o tendinta naturala a practicantului care n-a ajuns la Zen: isi doreste mai mult sa invinga/traiasca decat isi doreste sa se antreneze intr-un mediu unde este necesar sa o incaseze toata lumea, pentru ca toata lumea sa o dea. Un practicant mai nou isi va dori din suflet sa fie bun, dar asta de obicei vine in detrimentul exercitiului facut in acel moment. Problema asta nu e specifica doar practicantilor noi, spre exemplu acum cateva saptamani am fost in Germania la un seminar de cutit, unde s-a intamplat sa accidentez un partener de antrenament care nu era un novice. Era insa imbatat de abilitatile proprii, si in locul unui schimb ritmic de lovituri (lovitura din unghiul 1, baza bazelor), el folosea contratimpul pentru a lucra/schita un numar de N lovituri pe mine, accelerand viteza corespunzator. Accidentul s-a intamplat din cauza ca, fiind absorbit de propriile actiuni, nu a mai respectat tic-tacul exercitiului, astfel incat l-am lovit sub ochiul stang, cu un 1 regulamentar si trivial de evitat. Din fericire, foloseam inca un cutit cu padding, nu apucasem sa ne inarmam ca raspuns la iataganele cu care venisera altii. Daca foloseam un cutit mai lung, sau unul de lemn, sunt convins ca daunele ar fi fost foarte grave.

O alta aplicare a vitezei care poate deveni daca nu daunatoare, atunci macar inutila este exercitiul de combinatie-de-N-lovituri-pe-partener-static. In esenta, exersarea combinatiilor de lovituri este indispensabila, dar antrenarea se imparte clar in doua faze: cea statica, in care poti exersa in aer sau pe un obiect rezistent, unde te concentrezi pe viteza, si cea dinamica, unde are sens sa foloseste un partener numai daca planuiesti sa exersezi si coordonarea in adancime a loviturilor, deoarece acum tinta se deplaseaza. O combinatie de 5-7 lovituri pe secunda este utila doar in masura in care un oponent are mana statica timp de o secunda.. ori, orice om neantrenat, dupa primul “irsh!” (ca sa citez un clasic din grupul nostru), cel putin va incerca sa retraga mana. Conchid deci ca a exersa combinatii mai mari de 2 lovituri pe un partener static nu aduce niciun beneficiu fata de a exersa combinatiile alea pe un obiect sau in aer. Daca ai un partener, foloseste-l ca atare, nu ca sac de box. Exceptie sunt demonstratiile, unde lumea va lauda abilitatatea ta de a elimina un zombie. :)

Inainte de incheiere, trebuie sa mentionez ca din punct de vedere strategic, viteza in deplasare reprezinta pentru mine atuul principal. Nu ma refer aici neaparat la deplasare ca la acoperirea unei distante cat mai mari intr-un interval de timp cat mai mic. Ma refer la a avea postura si echilibrul necesare pentru a face ajustari de pozitie pe plan orizontal oricand e nevoie. In opinia mea, adaptabilitatea data de echilibru (adica optiunea de a te deplasa oricand in orice directie) este mai avantajoasa decat overcommitmentul ce rezulta in mod clar din deplasarea “arcuita”, cu calcaiul sus, care predispune la salturi si fandari care, pana la epuizarea inertiei, te forteaza sa ramai pe o traiectorie complet previzibila.

In incheiere, as vrea sa ofer ca tema de gandire conceptul de viteza in retragere. Bineinteles, el merge mana in mana cu absenta overcommitmentului, dar asta e un alt subiect pe care o sa-l abordez candva. Viteza in retragere este un atribut pe care il vad aplicat in general membrelor, nu vorbim aici despre fuga cu spatele sau deplasare defensiva. Exista foarte multe tehnici viteziste care au ca final plantarea unei flori de metal in diverse posesiuni ale oponentului. Desigur ca nu e o problema, atata timp cat functioneaza, totul e ok. Si e normal sa functioneze, din moment ce vitezistul a luat decizia de a ataca inaintea oponentului: asta ii da initiativa si confera atacului avantaje. De notat insa ca majoritatea demonstratiilor de tehnici viteziste se termina in oponent, cu practicantul materializandu-se intr-o pozitie finala dintr-un nor de miscari supraumane. Toate aceste tehnici viteziste ar trebui demonstrate impreuna cu masurile de precautie pentru contraatac, deoarece in afara cazului in care atacul vizeaza lobul frontal, sansele nu sunt deloc mici ca oponentul sa contraatace, sau chiar sa atace concomitent cu vitezistul.

Nu este suficient ca in concluzia unei tehnici sa existe doar partea ofensiva, orice tehnica ce nu se preocupa in principal de siguranta practicantului are o problema de mari proportii, cel putin teoretic. In Pekiti Tirsia, siguranta personala e pe primul loc, si este nevoie de multi factori ca sa decizi (in sparring fiind cel mai clar exemplu) daca renunti la siguranta proprie pentru ca “o sa-ti iasa”. Alegerea asta insa trebuie sa fie complet constienta, nu trebuie sa vina drept consecinta a faptului ca preferi tehnicile viteziste din arsenalul tau.

Posted in Arte Martiale Filipineze | Tagged , , , , | Leave a comment

Autoaparare SAU duel ?

Posted on 2012.03.12 by Tavi

Salut!

Una din ideile care apar des in discutia “sunt artele martiale filipineze bune pentru autoaparare ?” este urmatoarea: artele martiale filipineze te ajuta sa fii un agresor, sunt foarte violente, rezolva situatia prin ranire, nu prin dialog. O sa prezint mai jos cateva aspecte care mi se par importante.

Intr-adevar, impactul vizual al artelor martiale filipineze este profund violent. E dificil sa convingi pe cineva, aratandu-i doar un demo pe youtube, ca ce fac aia la antrenament te ajuta sa te aperi mai mult decat te ajuta sa ataci. Trebuie facuta clar distinctia intre un demo tehnic, si o discutie fata in fata despre “de ce”-urile antrenamentelor. Demoul tehnic are un rol foarte simplu: sa entuziasmeze privitorul suficient incat sa vina si sa experimenteze pe propia piele. Ca atare, a-ti forma o parere despre artele martiale filipineze doar privind demouri e ca si cum ai incerca sa apreciezi cat de bun e un boxer uitandu-te la el cand sare coarda. Demourile arareori includ teorie, strategie, tactica, optica.

“N-o sa fiu atacat vreodata de unul cu cutit, si sa scot si eu cutitul la el” – o remarca pertinenta si complet valida. Si atunci, privitorul se intreaba daca artele martiale filipineze CHIAR ofera autoaparare, sau sunt doar o autostimulare a razboinicului de paie din interiorul fiecaruia, invatandu-ne sa ne descurcam intr-un scenariu improbabil: arma alba contra arma alba. Exista totusi o explicatie rationala. Pentru a te putea apara de un anumit tip de agresiune, trebuie sa iei contactul cu acel tip, si sa cauti sa-l intelegi, daca vrei sa pui umarul la cresterea sanselor de a iesi teafar. Astfel, luand o arma in mana, faci primul pas spre intelegere: iti asumi pozitia “de putere” a agresorului. In acest punct, devin disponibile niste optiuni pe care pur si simplu nu le ai cu mana goala:

  1. egalitate: indiferent de marimea partenerului din fata ta, faptul ca ai o arma in mana aduce sansele tale in aceeasi zona cu sansele lui. Lectia ? Poate faptul ca indiferent cat esti de mare, si cate ore petreci pe saptamana la sala, piticania din fata ta pe care ai putea sa o zdrobesti cu o palma e de fapt mult mai increzatoare in sansele ei de succes impotriva ta, daca are o arma. Iar asta ii va schimba comportamentul radical, disparand de pe “radarul” tau care e obisnuit sa detecteze oameni intimidati. Doar esti mare. Si tatuat. Si chel.
  2. letalitate: in momentul in care ai o arma in mana, nu banuiesti, ca in cazul mainii goale, ci ai certitudinea ca daca vrei cu adevarat, si nu-ti pasa de nimic altceva, poti sfarsi cariera de mancator de carne a omului din fata ta. Lectia ? Poate faptul ca acum, in cazul unui om care te confrunta cu o arma, exista o limita la cat poti intinde coarda consolandu-te cu “am mai luat bataie, o sa fiu ok”. Iar daca am ajuns sa discutam motivatia agresorului, poate ne-ar ajuta foarte mult, ca exercitiu mintal, sa presupunem ca orice persoana cu care ne contram ARE ARMA. E un exercitiu foarte bun de autocontrol.
  3. responsabilitate: viitorul tau, cat si al celui din fata ta, depind de actiunile tale. Si in cazul unei arme, nu vorbim de viitorul in care castigi la loto, ci in cel in care ai nevoie de consiliere psihologica, in care petreci ani buni in puscarie, sau in care vine si te scuipa o femeie cu un copil in brate. Lectia ? Poate faptul ca atunci cand ne confruntam cu cineva inarmat, putem face apel la imaginile acestui viitor sumbru, pentru a inmuia determinarea agresorului.
  4. controlul “povestii”: in cazul nefericit al unei confruntari inarmate, in cazul absentei unor martori de incredere, cine ramane in picioare poate spune versiunea lui a povestii. Lectia ? Poate faptul ca trebuie sa ai mijloacele tehnice sa ramai in picioare, daca situatia o cere. Nu spun ca a ramane in picioare trebuie sa se intample in detrimentul agresorului, pentru ca din punct de vedere tehnic artele martiale filipineze au absolut suficiente tehnici neletale, ci spun doar ca o victima neantrenata, care ia prima oara contactul cu ideea de arma care ataca, nu are sanse prea mari sa se sustraga atacului. Iar daca nu se sustrage, nu mai conteaza ca era un om bun care n-ar fi ranit o musca, agresorul probabil va sustine versiunea lui. Versiunea victimei.. heh.

Este folositor deci sa intelegi perspectiva agresorului. Dar artele martiale filipineze nu ofera doar tehnica. Sau ma rog, scoala Pekiti Tirsia, in cazul de fata. Dimpotriva, Pekiti Tirsia ofera atat teorie cat si tehnici care exista doar pentru a inlesni scaparea practicantului dintr-o situatie neplacuta (ce implica sau nu arme). Este intuitiv si natural faptul ca fuga e o componenta centrala a partii de autoaparare din Pekiti Tirsia. Toate tehnicile despre care vorbeam mai sus nu sunt “finishers”. In Pekiti Tirsia, nu ne asteptam sa infrangem cu mana goala un adversar inarmat. Pentru ca STIM, ca oameni care au luat o arma in mana, ca un adversar inarmat si suficient de determinat e letal. Dimpotriva, tehnicile de autoaparare sunt niste lubrifianti care ajuta alunecarea din pozitia de victima in pozitia de alergator cu adrenalina-n vene. Cu riscul de a dezamagi, partea de autoaparare nu incepe cu “scoti arma din dotare, ca si-a gasit nasul, tu esti EXPERT”. Daca stim ce poate face o arma, si avem discernamant, nu vrem sa fim in acea situatie, cand avem de ales intre a lupta si a fugi. Sa lasam lupta pentru o cauza organizatiilor gen jandarmerie sau armata. Noua ne raman siguranta fizica imediata a noastra si a familiei.

Am inceput discutia de la “varful” situatiei, si incet incet ajungem si la “maner”. Plecand de la premisa ca suntem persoane rationale, care sunt preocupate de propria siguranta, putem influenta foarte mult situatia inainte ca ea sa degenereze intr-una potential letala. In lista de mai sus sunt doar niste aspecte care mi se par evidente la prima privire, cu siguranta ca timpul si experienta in antrenament ofera multe alte lectii de care s-ar putea sa nici nu fiu constient in momentul asta, desi fundamentul lor exista in subconstient.

Autoapararea ideala, din punctul meu de vedere: fa tot ce poti ca orice om inarmat sa nu aiba motive sa scoata arma. Fii politicos. Gandeste-te la consecinte. Daca ai esuat (si asta poate fi letal), foloseste o tehnica de autoaparare si aplica rule #1.

Desigur, poate pur si simplu te ataca din senin si pur si simplu trebuie sa-ti dezlantui aptitudinile supraumane. Desigur, poate esti cu familia si ei nu pot fugi la fel de repede ca tine. Desigur, poate esti in lift si i-ai luat locul de parcare a 18-a zi consecutiva. In aceste situatii mai improbabile, ar fi ideal sa te fi antrenat mai riguros.

Dorinta de a lupta, de a (te) dovedi este, dupa parerea mea, cel mai mare impediment in a scapa teafar dintr-o situatie violenta. Si cine stie, poate e o abordare ok cand e vorba de o incaierare cu pumnii. Dar, ca studenti ai artelor martiale filipineze, nu putem sa ne culcam pe o ureche si sa presupunem ca cea mai buna arma pe care o are agresorul e pumnul. Ok, nu consideram nici ca are un tanc in buzunar, dar, totusi, daca are un buzunar.. e bine inarmat, din punctul meu de vedere.

Posted in Autoaparare | Tagged , | Leave a comment

De ce arme ?

Posted on 2012.03.05 by Tavi

Salut!

     Este posibil ca intrebarea “de ce arme ?” sa fie cea mai importanta in motivatia unei persoane preocupate de artele martiale filipineze. Pentru unele persoane exista o fascinatie morbida pentru aceste obiecte, in mod clar data de scopul lor. Totusi, fascinatia asta e o treaba pasiva, care cade, cred eu, in aceeasi categorie cu uitatul la filmulete socante pe internet. Am intalnit persoane care au studiat mai multe arte martiale, pentru care armele reprezinta “inca un membru” care deschide noi posibilitati, care extinde un arsenal deja existent. In acelasi timp, am intalnit si persoane care nu mai practicau nimic altceva, pentru care artele martiale filipineze au fost “prima dragoste” martiala. Cele doua categorii de oameni ofera o perspectiva interesanta, pentru ca drumul lor catre arme se termina in acelasi loc, dar parcurge un traseu complet diferit. Pe de o parte, avem luptatorul care opereaza in contextul violent pe care-l cunoaste, si pe care il stapaneste sau nu. Din acest context violent, armele pot fi vazute ca un atu, un as in maneca, o noua optiune in ceea ce priveste violenta. Cu siguranta, se achita onorabil de sarcina de a transforma un luptator de temut intr-un luptator si mai de temut. Pe de alta parte, pentru omul de rand, arma reprezinta conceptul de violenta intr-un mod tangibil. Daca pana in momentul respectiv omul nu a decis sa internalizeze violenta, sa studieze una sau mai multe arte martiale, atunci arma reprezinta un fel de “maner” ce poate fi folosit pentru a apuca violenta si a o studia mai amanuntit. Mi se pare o metafora pertinenta, pentru ca o arma iti da voie sa te detasezi oarecum de conceptul de violenta, scotandu-l din zona emotionala “ii sparg gura” si bagandu-l in zona “deci daca apas pe butonul asta, se intampla asta”. Pentru ambele categorii de oameni, acest punct comun devine deosebit de important pentru a lua contactul cu o tipologie diferita de adversar: pentru luptator, e importanta cunoasterea “nebunului neantrenat care vrea sa te muste”, iar pentru omul de rand, e poate chiar mai important decat pentru luptator sa cunoasca un adversar antrenat, ca sa fie inlaturata subestimarea fireasca provenita din naivitate.

     Nu stiu cate persoane care studiaza artele martiale filipineze au in minte imaginea clara a consecintelor folosirii unei arme. Nu stiu cate persoane se antreneaza vizualizand rezultatele actiunilor lor. La ambele, cred ca foarte putini. Cred ca armele pot deveni foarte usor niste scurtaturi mintale spre rezultate violente, luand in considerare faptul ca la prima vedere poti folosi o arma destul de eficient si fara sa petreci N ani dand cu pumnii in sac sau imbatranindu-ti incheieturile prematur. Pentru cineva care nu se defineste ca “luptator”, aceasta posibilitate de a obtine rezultate violente fara a investi la fel de multa sudoare ca un luptator probabil ca e foarte seducatoare. Probabil e imposibil sa te gandesti la fiecare antrenament, la fiecare tehnica, la consecintele folosirii acelei tehnici, asa cum si cei care trag la tinta probabil nu vizualizeaza efectele proiectilelor asupra unui corp uman. Totusi, mi se pare deosebit de important sa existe o reamintire periodica (venita din interior sau din exterior – mediul de antrenament) a faptului ca aceste tehnici/miscari, in toata frumusetea lor geometrica, reprezinta totusi niste drame aflate in stadiul teoretic.

Frumusete geometrica si drame..

     Nu pot sa neg faptul ca din punct de vedere spatial, tehnicile de arma mi se par fascinante. Nu pentru ca ar fi rapide sau precise, nu. Motivul principal e angulatia. Angulatia care, departe de a fi ceva exotic sau mistic, reprezinta o interfata deosebit de complexa intre biomecanica umana si geometria spatiului din jurul corpului. Daca stai in picioare, intinzi o mana in fata cu palma in sus, apoi indoi cotul la 90 de grade si rotesti umarul astfel incat palma ajunge aproape in jos, obtii o forma geometrica. Daca ai si un baston in mana in timp ce faci asta, forma devine mai complexa, si mai interesanta. Ce volum are ? Poti sa-i asociezi o culoare ? Are o viteza mare sau e lenta ? Aceste artificii de gandire provin probabil din stradania creierului meu de a invata, ca de la 0 la 4 ani, limitele acestor noi membre, cu noile lor grade de libertate. Deosebirea intre mine si un copil insa este ca pentru mine, coordonarea acestor membre trebuie facuta atat in functie de intentiile mele, cat si in functie de intentiile partenerului, ceea ce probabil face creierul meu de maimuta sa vomite carabusi.

Vorbeam mai sus de drama. Drama e o latura a armei ce nu poate fi inlaturata in niciun fel. Prin definitie, arma face rau. De aia e arma. Exista doua aspecte majore pe care vreau sa le scot la lumina, si nu pot decide care e mai grav. Primul aspect este urmarea organica a folosirii unei arme: vatamarea fizica grava, urmata (in cazul fericit) de o vatamare mintala la fel de grava. Exista putine situatii care justifica o astfel de abordare, dar din pacate foarte multe metode de auto-aparare pun mai mult accentul pe “deci cand esti intr-o situatie fara iesire”, decat pe “iar ca sa nu ajungi intr-o situatie fara iesire”. Ajungem astfel la al doilea aspect: reactia disproportionata. Aceasta “coplesire a adversarului” este o abordare cu siguranta justificata.. intr-o situatie fara iesire. In artele martiale filipineze insa, deosebit de multe demonstratii trec rapid si cu succes prin faza de neutralizare a atacului, numai ca sa ajunga in faza de neutralizare a atacatorului, cu combinatii de lovituri care mai de care mai letale. Desigur, trebuie demonstrat ca functioneaza ceea ce faci, dar asta nu justifica un numar imens de tehnici care, atunci cand sunt aplicate cu succes, sunt urmate de desfigurarea sau schilodirea persoanei respective. Dimpotriva, aceasta situatie ar trebui sa se intample cand o tehnica nu iese, pentru a compensa acest fapt nefericit, pentru ca daca tehnica a iesit, nu mai esti in pericol. Iar daca nu esti in pericol imediat, cu siguranta nu e justificata o violenta excesiva. Toate astea ar fi mai usor de inghitit daca s-ar intampla doar in interiorul comunitatilor de practicanti, dar.. din pacate, ideea de “demonstratie” este adanc patrunsa de nevoia de a impresiona audienta cu letalitatea stilului. Pe de o parte, e normal sa fie asa, oamenii au venit “sa vada sange”, nu au venit sa vada balet. Pe de alta parte, daca prima impresie este una de violenta excesiva, care sunt sansele ca un om oarecare din audienta sa inceapa sa studieze artele martiale filipineze, si pe parcurs sa realizeze ca are nevoie sa tempereze reactiile ? O dilema interesanta.

Inchei aici, invitandu-va sa va impartasiti si voi parerile despre subiect, sau sa comentati vreuna din ideile de mai sus.

Posted in Arte Martiale Filipineze | Tagged , , , , | 1 Comment